ORTHODOXY AND CONTEMPORARY CHALLENGES

I’m not erudite enough to make a history of the ecumenism in its contemporary sense, but I would begin my personal considerations with the statement that the ecumenism itself cannot be bad, because it appeared in the primary Christianity, and even the adoption/acceptance of this term intends to justify it through ages. The ecumenical synods, the article of the Creed which confesses the faith “in one holy, sobornices /synodal and apostolic church”, all express the ecumenicity, that is the universality of the Church.
People’s concerns/worries appeared only in connection with the contemporary ecumenism, which is believed to be organized by disguised institutions. It is obvious that these concerns are well-grounded: the political and economical globalization is such a sign. What’s next? A globalizing uniformity of the faiths comes? We don’t have too many reasons to expect an ecumenical peace.
As a consequence, the orthodox confessors are not afraid of the Church ecumenism, which is derived from the very holy commandments of the Messiah, but are afraid of the purpose of the present one, which seems to be organized by someone above the churches and straightened especially towards the understanding of the true church. Buddha, Mohammed, or other religion founders are not as contested as Jesus Christ is, and within Christianity, only the orthodoxy is pressured upon. A form of fighting against the true church of Jesus Christ is also the effort to globalize, to equal all the religions by human justifying, and not given by Christ.
A certain fear may overwhelm if you think that there exist, even now, the so-called “theologians” which teach us that Mussulmans and Hindustani have the same God. The confusion between the idea that God Almighty is only one and the affirmation that God is the same in all the religions and faiths is deliberate and its purpose is to manipulate us towards the unification even with the pagans, not only with the unorthodox Christians. But this does not mean that we must approve and support this against our will. Until then, our duty is to fight in order to defend the orthodoxy.
As a consequence, personally I do not agree with those who sustain that we should retreat from any ecumenical forum or manifestation. I don’t consider appropriate for the orthodoxy to turn its back in a proud/arrogant way and leave. By doing this we assert our superiority as human beings, when in fact, this is about the superiority of our faith, which is superior because it has been given by God Christ. We have no merit, we have only obligations/duties for being orthodox. And among our duties a main one is to confess our right faith with patience and love, no matter how difficult this might be and how blasphemed we could be for this. How would we fulfill this duty if we retreat from the place of debates? Should we wait for them to come to us? But the apostles had been sent in the middle of the unfaithful to preach. We need to stay there until they throw us out if they don’t want to hear and follow the right/straight faith. But our presence there must be as active as possible, without accepting any compromise; we are not allowed to cease repeating our orthodox learning, with the sacrifice of the holy fathers/saint parents. Should this be considered a martyrization? St.Vasile (Basil) the Great succeeded in converting some Donatists and Arians to orthodoxy, but he didn’t accept any compromise, he neither mixed the truths of faith with their heretical learnings, nor performed a Mass in common with them because otherwise he could have let the confusion that the true faith is the same for the orthodox as well as for Donatists and Arians.
If we take part in the ecumenical meetings, one thing is the dialogue through which we confess our orthodox faith “one holy, sobornices/synodal and apostolic” and a completely different thing is to pray in common with the heterodox, because if we do that, the above-mentioned confusion occurs. This is the supreme way to prove the Christian love towards people, through both actions and truth. We are not allowed to have a false love, to let them remain in their heretical lost, admitting it in this way and making it legitimate by praying in common with them. I don’t think we should close or hide ourselves or keep the orthodoxy like a hidden treasure, only for us (this would be a selfish vanity).
The prayer that we have to say for all humans, from inside and outside church is, of course, the supreme form of ecumenism which has always been present. We haven’t been requested and we are still not requested to be as one with them through faith. It is enough to know that we are as one through human nature and to feel ourselves as one through sins. We are not allowed to accept any compromise regarding faith. What we got, had been given in order to be kept in custody, not to be negotiated. It is not something that belongs to us, that we can do anything we want with.
At the Second Council from Vatican, it was declared that the Church of Christ subsisted in the catholic church. However, Pope John Paul the 2nd, with all the praise brought to the orthodoxy (the letter” Orientale lumen” ), with all the good-will visits, apologies for all the abuses from the past, declared that the catholic church” is” the same with the Church of Christ, even if the catholic learning reduces Christ to the quality of simple instrument of Father, through which the church is founded on Saint Apostle Peter. In the encyclical letter entitled “Ut unum sint”, Pope John Paul the 2nd was referring to the orthodox church only in plural, recognizing it in this way only as local churches lacking the juridical unity that only papality can offer (this is the way he proceeded with the unified churches instead of the universal dimensions in Christ , offering them the status of simple local churches which had their unity under the jurisdiction of papality), because in the catholic ecclesiology, the local church is no longer a manifestation of the universal church but only a small part of it.
The recent interest shown in the values of the orthodoxy is confessed to be motivated by the fact that “venerable and antique Tradition of oriental churches represents a constitutive part of the Christ Church’s patrimony which is the catholic church.The attack is meant to be done through our oriental catholic brothers, but this tradition was constituted in the first millennium when only the orthodox church existed. He refers to the local churches of orthodoxy as to those which “aren’t united yet with us in a complete communion”. At least, they expressed clearly the intention of a new strategy of praising the values of the orthodoxy. I would also mention that in 1075, Pope Gregory the 7th , through his “Dictatus papae” replaced the formulation us with me, eliminating the synodal structure, giving the western Church an absolutist structure, to gain power in relation with the state, which allowed the papality to face arrogantly the orthodox church and its own local churches.
The present papality insisted that the primate of jurisdiction should not be seen as one of power but of serving, but exactly the fact that they try to assume exclusive rights to a serving primate, appears as an act of power.As it actually intended to bring all in Rome’s stable, the papality maintains only an observer statute at the ecumenical meetings.When he is assured a leader role there too, when he thinks that everything is ready to be included under his roof, he will probably integrate himself in the ecumenical movement.
A problem that I want you to pay attention to is the alternative service with the Greco-catholics in the parishes where the church building is a litigation between the two parts, orthodox and Greco-catholic.This problem represents a continuous anxiety and a big dissatisfaction of the respective priests, but also of the majority of the priests who care about the orthodoxy. Why do the Greco-catholic confessors want alternative serving? Why do they show their “good-will”in performing even Masses/ceremonies in common, even some hierurgies with us, orthodox people. They do know why, because they see in the alternative serving and in common serving of some hierurgies a means of proselytism among orthodox Christians. The trials brought in actions by the leaders/heads of the Greco-catholic Church against some orthodox parishes, instead of diminishing, or at least holding on, are increasing. What should the poor Christians understand when they see an orthodox ecclesiastic serving alternatively with a catholic one in the same church building? What should they understand when they see an orthodox ecclesiastic and a catholic one serving together , in common a Mass or a hierurgy?The orthodox Christian and the Greco-catholic one remain with the confusion that the right faith is both orthodox and Greco-catholic, that he can change his orthodox faith with the Greco-catholic one, that this thing hasn’t even the slightest importance.
The orthodox church is not stiffened in canons because its canonical rules are not meant to do that, but it shows a lot of discernment regarding any action which would bring a prejudice on pastoral level. You cannot willingly give your orthodox Christians to the Greco-catholic cult by confusing them with alternative or common servings. If an orthodox ecclesiastic serves with a Greco-catholic one a funeral or another hierurgy, the consequences on pastoral level can be harmful. The Christians will say:”it doesn’t matter whether you are an orthodox or a catholic because the priest from a certain village prayed together with a catholic one”. I do not agree with ceremonies served in common or with the so-called ecumenical prayers because by doing this, we bring a disadvantage to the orthodox mission, giving free way to the syncretism and I consider it a means of leveling the beliefs in the mentality of the Christians who know little about the theological problems.It is convenient for the Greco-catholics to serve alternatively, to make some common ceremonies with the orthodox, because for them, who are in minority, this is a means of subtle proselytism, a refined aggressivity in which they perseveringly remain like a plush glove which covers an iron dagger, used to hit and win some pastoral ground.
The canons of the church were given to us, being inspired by the Holy Ghost. The canons which stop the prayer in common with the heterodox were given especially to eliminate any confusion which would attempt to the identity, unity and the dogmatic uniqueness of the church. It is true that some disciplinatory canons can be seen with eiconomia, but the dogmatic canons and those which have dogmatic involvements cannot be seen with eiconomia because otherwise we tend to become superficial relativizing the the Church learning. The Bible is very clear concerning the prayer of the orthodox in common with the heterodox, of those who share the right faith with those who share the wrong faith (see Mt 18,16-17, Tit. 3, 10, Gal. 1, 8-9, II John 1, 9-11, Judas v 12-23). In this sense, the Saint Apostles decided at the Synod from Jerusalim in the year 50 that “Any bishop or priest or deacon should be cursed even if he had only prayed together with the hereticals, and if he allowed them to do something as clergymen, to serve like faithful priests, he should be excommunicated.”(Canon 45 Apostolic). Filioque, purgatory, immaculate conception, papal infalliability are also heresies.
The prayer in common is a form of communion and that’s why we cannot pray with the clergy of other confessions of faith because they preach another faith learning. We don’t have for this any canonic, patristic and scripturistic fundation.
The panorthodox conference from Tesalonic, in 1998, came to the conclusion that it is better to stop the prayers in common with the heterodox especially to avoid creating a confusion between the faithful, orthodox or heterodox, that the true faith is the same both for us and for them.
I would finish with some words said by father priest D. Staniloaie:”If the ecumenical movement tends to re-establish the unity of the church, it has to tend towards the most intimate presence of Jesus Christ, and this is in Orthodox Church”.


Fabian Seiche, theologian
Lucian Pantea, engineer
(this is also signed by a group of priests and faithful from Bihor county).




“Judas is wondering undisturbed though society, through the human history, but also through christianity. His most important deed is that made more churches out of a single Church, and from many churches he made a multitude, and he continues to do this through his particular features: greed,envy, pride. He gets easily accustomed to anything, he refined his methods. He works at night light and communicates through Hertzian waves. He is a skillful importer of religion, offering it competitively on the free market. In this way, he is a convinced/real ecumenist. When he is not working in secret, he invites you to a friendly dialogue. If you refuse him or if you defend yourself, you are considered as intolerant, conservative, fundamentalist, retrograde. He knows The Bible/The Holy Writ very well, has a university education, speaks several foreign languages. He knows that the Iscariot was one of those twelve who listened to and memorized Jesus’learnings. If he had been pure and gifted he could have written another Gospel, as consistent as as the one of Mathew. It was written posthumous, in the key of the perverse kiss. Judas is an excellent theologian, as well as his master from Qarantania, who offered Jesus quotations from The Scripture. All the forms of the religious syncretism that are proposed to us, starting with the New Age and ending with all kinds of combinations between different neo-protestant sects, which are gathered in <> and <> federations and which try to make us dizzy/to confuse us with these very cosy, fascinating offers, all these being often forms and manifestations of the spiritual corruption.” IPS Bartolomeu Anania

Ecumenismul in Romania

The Ecumenism in Romania

Looking through mass-media we so often see or hear about the “advantages” and “beauty” of ecumenism. If ecumenism was so sincere and desirable to the believers, why has it to be imposed? It is imposed downwards, on unspiritual ways, using as well clerks under the influence of global politics. For a better understanding of the way some hierarchs spread the ecumenical doctrine, here is an event that took place in Romania. About the means used by bishop Sofronie to impose his opinions, let’s hear the confession of an orthodox monk from the county of Beius, who was abusively resigned by Oradea’s new bishop (look for details on Romanian sites and blogs):

Wednesday, October 31st 2007, at Oradea’s Saint Cross Orthodox Monastery took place the inter-confessional meeting between Orthodox and Greek-Catholics.
Before starting the Conference, the Greek-Catholic bishop greeted the present priests and the superior nun of the monastery – the host – asked for his blessing and kissed his hand. When he reached me, I asked what his intentions were and he answered they were good. Of course, his good thoughts were exactly what bothered us for years, the law-suits. Orthodox bishop Sofronie Drincec considered my question as impudence toward the guest.
In the beginning was read the document in which the Greek-Catholic Episcopal Office claimed from the Orthodox Church the retrocession of some buildings ( churches, parish-residences etc.) during which I showed my discontent regarding the exaggerate demands and mainly the existing law-suits. Being seated in the front row, my words were overheard by my bishop, who criticized me to the joy of the Catholic bishop. I apologized for speaking without having been asked. I would have liked to speak out but was not allowed, only the chosen got the floor. The meeting followed peacefully and in the end, the two bishops signed a document we didn’t get to see. All we know, through the press, is that the two bishops recognized each other’s “ecclesiastic dignity”.

Tuesday, November 13th, during the meeting of priests in Beius, was discussed the modernization of Church and the Orthodox bishop of Oradea, Sofronie, presented “the positive aspects of ecumenism” and the necessity of setting up new Orthodox bishoprics across the river Prut. Meanwhile, the bishop mentioned that during an inter-confessional meeting in Brussel, he was congratulated for the ecumenical results of the Oradea conference at Saint Cross Monastery of October 31, 2007.
In the second part of the meeting, bishop Sofronie told the present priests about some disobedient clerks that do not follow the directives of the Holy Synod regarding ecumenism. As an example, he mentioned Petru Voda Monastery as “turbulent”, letting us understand that we shouldn’t go there, nor listen to father Iustin Parvu’s words. One of the present priests said: “But in Romania 90% of the monks and nuns are against ecumenism”. The answer was: “I’m not surprised because 90% of the monks are illiterate and uneducated”. Following this, the bishop underlined the importance of preparing the future monks in theological schools. (Unfortunately most of these are affected by ecumenical heresies and their mission is to form students in a global and syncretistic view). The same priest mentioned that most of the books that fight ecumenism appeared with the blessing of members of the Holy Synod. Bishop Sofronie answered: ”if these hierarchs will give further blessing for this kind of books they will find themselves removed as penance to a monastery”. That moment a deep silence spread. Many of the priests got concerned, even afraid that this might be the beginning of a new dictatorship under the mask of penance. I also wondered what was going on and where the limit between penance and dictatorship was. The Holy fathers say that obedience goes until sin. I received the right to speak but was authoritatively interrupted after the first words: “You shut up. I know the spirit you are talking in. We shall talk in private after the meeting. You, as a monk, have to be humble and not contradict me. I am bishop.” That moment I knew my suspicion that a new dictatorship follows was becoming stronger. I only asked for the right of expression but it was denied.
At the end of the meeting bishop Sofronie asked me in the office where only a few people assisted. I was newly warned to keep silence.
Next day I received the decision of dismissal from the father superior position along with the interdiction of service and preaching in the neighbor villages.

PS
At the Beius meeting I left the room for about 10 minutes. Afterwards I found out that during my absence bishop Sofronie recommended the priests to avoid visiting father Iustin, Arsenie and other “so-called father confessors who do nothing else than confuse people”.


In spite of affirming that Holy fathers were ecumenists, bishop Sofronie didn’t substantiate it.
And a question: was father Staniloae uneducated? Because he said: “ecumenism is a product of freemasonry”.

Fr. Eftimie Mitra


( Translate by : )
Privind in massmedia auzim mereu despre "frumusetile" si "avantajele" ecumenismului. Daca acest ecumenism ar fi sincer si dorit de credinciosi de ce mai e nevoie de impunerea sa silita? Aceasta impunere se face de sus in jos pe cai lumesti folosindu-se si fete bisericesti supuse politicii globaliste. Pentru a se intelege mai bine felul in care, unii ierarhi "propovaduiesc" ecumenismul, in cele ce urmeaza vom exemplifica un caz real petrecut in Romania. Despre felul in care PS Sofronie isi impune opiniile in noua sa eparhie este suficient sa urmarim marturia unui calugar din zona Beiusului care a fost demis de catre noul ierarh al Oradiei in mod abuziv (detalii se pot gasi pe siteurile si blogurile din Romania):

Miercuri 31 octombrie 2007 la manastirea Sf Cruce din Oradea a avut loc intrunirea ecumenica la nivel de dialog interconfesional intre ortodocsi si greco-catolici.
Inainte de inceperea conferintei episcopul unit cu Roma a salutat preotii prezenti iar maica Mina Badila, stareta manastirii (gazda) a cerut binecuvantarea arhiereasca a acestuia dupa care i-a sarutat mana. Cand a ajuns in dreptul meu l-am intrebat: "Cu ce ganduri ati venit?" iar el mi-a raspuns ca a venit cu ganduri bune. Bine inteles ca gandurile lui bune erau cele ce ne tulburau pe noi de ani de zile, si anume PROCESELE. Intrebarea mea a fost catalogata de catre PS Sofroniu ca "obraznicie" la adresa musafirului.
In introducere s-a citit cererea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea de restituire a unor imobile (case parohiale, biserici etc.) de catre Biserica Ortodoxa. In timpul conferintei mi-am manifestat nemultumirea catre un preot care statea langa mine fata de pretentiile exagerate ale greco-catolicilor dar mai ales fata de procesele pe rol. Fiind in randul din fata cele ce am spus s-au auzit pana la masa Prea Sfintitului Sofronie. Pentru acest motiv am fost criticat de catre ierarhul ortodox ceea ce l-a satisfacut pe episcopul catolic. Mi-am cerut scuze pentru ca am vorbit neintrebat. As fi dorit sa iau si eu cuvantul dar nu s-a putut. Au avut dreptul la cuvant doar cei randuiti. Sedinta a decurs in pace si liniste. La sfarsitul intrunirii, intre cei doi episcopi s-a semnat un document care nu a ajuns si la noi. Ceea ce stim din presa e ca cei doi episcopi si-au recunoscut reciproc "demnitatea eclesiastica".

Marti 13 noiembrie in cadrul sedintei preotesti de la Beius s-a discutat despre innoire in Biserica si PS Sofroniu a prezentat aspectul "pozitiv" al ecumenismului si necesitatea infiintari unor episcopii si mitropolii ortodoxe peste Prut. Cu acest prilej PS Sofroniu a amintit preotilor prezenti ca in timp ce se afla la o intrunire interconfesionala de la Bruxel a fost felicitat de organizatori pentru rezultatele ecumenice dintre ortodocsi si catolici in urma conferintei din 31 oct. 2007 de la manastirea Sf. Cruce din Oradea.
In a doua parte a sedintei PS Sofroniu a povestit preotilor despre unii "razvratiti" care nu se supun directivelor Sf. Sinod in ceea ce priveste ecumenismul. In acest sens a exemplificat manastirea Petru Voda pe care a prezentat-o ca "turbulenta" dandu-le de inteles preotilor ca la aceasta manastire ar trebui sa nu mearga si nici sa ia in seama spusele pr. Iustin Parvu. Unul dintre preotii de fata a afirmat: "Dar in Romania, peste 90% din calugari si calugarite sunt impotriva ecumenismului". Raspunsul ierarhului a fost: "Nu ma mira, deoarece acesti 90% dintre monahii din Romania sunt analfabeti si inculti". In continuare PS Sofroniu a vorbit despre necesitatea pregatirii viitorilor monahi in scolile teologice (Din pacate majoritatea acestor scoli sunt afectate de erezia ecumenista si scopul lor este de a-i forma pe elevii si absolventii unor astfel de seminarii intr-o gandire globalista si sincretista). Acelasi preot a mai spus ca multe dintre cartile care combat ecumenismul sunt aparute cu binecuvantarea unor membri ai Sf Sinod iar la acestea PS Sofroniu a raspuns: "Daca acesti ierarhi vor mai da binecuvantare pentru astfel de carti se vor trezi mutati de canon intr-o manastire". In acest moment in sala s-a asternut o tacere. Multi dintre preotii de fata se ingrijorau dar, in acelasi timp se temeau ca nu cumva acesta sa fie inceputul unei noi dictaturi sub masca ascultarii. In acest moment m-am gandit si eu oare ce se intampla. Pana unde merge ascultarea si de unde incepe dictatura. Sfintii Parinti spun ca ascultarea merge pana la pacat. Am primit si eu dreptul de a vorbi dar nu am apucat sa termin nici macar prima fraza deoarece mi s-a spus autoritar: "Sa taci. Stiu ce duh te stapaneste. Vorbim dupa sedinta intre patru ochi. Tu ca si monah trebiue sa fi smerit si nu sa ma contrazici pe mine. Eu sunt episcop". In acest moment banuiala ca urmeaza o noua dictatura s-a intarit mai mult. Am incercat sa-i cer doar dreptul de a ma exprima dar nu m-i s-a dat voie.
La sfarsitul sedintei PS Sofroniu m-a chemat in birou unde am discutat intr-un cadru mai restrans. Am fost avertizat din nou.
A doua zi m-am trezit cu hotararea episcopului de a ma demite din functia de egumen, de a nu avea voie sa slujesc si sa predic in satele invecinate. Ma voi stradui ca in cat mai scurt timp sa raspund in scris acestei hotarari.

PS
Intr-o perioada a sedintei de la Beius am iesit din sala. Lipsa mea din sala de sedinte a durat aproximativ 10 minute. Dupa sedinta am aflat de la cei ramasi in sala ca in acest timp PS a "sfatuit" preotii sa evite vizitele la pr Iustin, Arsenie si alti "asa-zisi duhovnici care nu fac altceve decat tulburari"

OBS
Cu toate ca PS spunea ca Sfintii Parinti sunt ecumenisti nu a demonstrat aceasta.
Si o intrebare: pr Staniloae e incult? caci a spus : "ecumenismul este produsul masoneriei"


ieromonah Eftimie Mitra

LA DESPĂRŢIREA DE UN ADEVĂRAT PĂRINTE ŞI ARHIEREU: EPISCOPUL IOAN MIHĂLŢAN AL ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI - FOTO

LA DESPĂRŢIREA DE UN ADEVĂRAT PĂRINTE ŞI ARHIEREU: EPISCOPUL IOAN MIHĂLŢAN AL ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI

„ Aşteptând ca orice om, marea trecere din vremelnicie în veşnicie, după rânduiala firii, rog pe bunul nostru Dumnezeu să mă ierte şi pe mine nevrednicul, după mare mila Sa, de tot ce am păcătuit în viaţa aceasta < om fiind,în lume trăind, trup având şi de la diavolul înşelându-mă >, precum spune rugăciunea molitvei de la Sfânta Taină a Spovedaniei”.

Aşa îşi începea Preasfinţitul Ioan Mihălţan Testamentul scris în data de 10 mai 1999, în chilia sa de la Ohaba. Iată că a sosit şi momentul marii treceri a Preasfinţiei Sale în veşnicie, chemat de Părintele ceresc la Sine, în dimineaţa zilei de luni 17 martie, la ora 2, după o grea şi îndelungată suferinţă. Trecerea la cele veşnice l-a găsit aşadar la Ohaba ( jud. Alba), satul natal al Preasfinţiei Sale, îngrijit de cei apropiaţi ai familiei. La scurt timp, în jurul orei 2 şi 30 de minute, Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba-Iuliei, i-a spălat, după tradiţie, trupul cu untdelemn şi vin şi l-a îmbrăcat în odăjdiile arhiereşti, după care trupul i-a fost aşezat în biserică. În prima seară, luni 17 martie, Înaltpreasfinţitul Andrei, înconjurat de preoţi şi diaconi a săvârşit slujba Panihidei. În ajunul înmormântării, seara, marţi 18 martie, s-a săvârşit slujba de Priveghi (Stâlpi), la care, alături de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Andrei şi alţi preoţi, a participat şi Părintele Profesor Dumitru Abrudan, fostul Decan al Facultăţii de Teologie din Oradea şi colaborator apropiat al al Preasfinţiei Sale. În predica rostită cu acest prilej Pr. Prof. Dumitru Abrudan a evidenţiat calitatea de Părinte a Preasfinţitului Ioan.

În dimineaţa zilei de miercuri 19 martie, Preasfinţitul Vasile Someşanul, episcope-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a săvârşit Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, liturghie la care Preasfinţitul Ioan a ţinut foarte mult în vremea cînd era episcop la Oradea şi pe care o săvârşea pe toată durata Postului Mare în toate bisericile din oraş. La sfârşitul Sfintei Liturgii Preasfinţitul Vasile Someşanul a vorbit despre figura luminoasă a adormitului întru Domnul şi despre calităţile Sale duhovniceşti.

La ora 12 a început Slujba Înmormântării săvârşită de un sobor de ierarhi alcătuit din Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei şi nou ales Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Andrei, arhiepiscopul Alba-Iuliei, Preasfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului, Preasfinţitul Timotei al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, Preasfinţitul Sofronie al Oradiei, Preasfinţitul Visarion Răşinăreanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi episcop nou ales al Episcopiei de Tulcea, Preasfinţitul Vasile Someşanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Preasfinţitul Petroniu Sălăjanul arhiereu-vicar al Episcopiei Oradiei şi episcop nou ales al Episcopiei Sălajului, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, Cuviosul Arhimandrit Macarie, episcop ales al Europei de Nord. La slujba de înmormântare a fost prezent şi Preasfinţitul Virgil Bercea, episcopul Episcopiei greco-catolice din Oradea, care a ţinut să aducă prin rugăciune şi prezenţă, împreună cu arhiereii ortodocşi, un ultim omagiu celui care a fost Părintele românilor ortodocşi din Bihor şi Sălaj.

Alături de soborul ierarhilor amintiţi, au participat aproape 300 de preoţi şi diaconi, veniţi din Bihor şi Sălaj, din Alba, Sibiu, Satu-Mare şi din alte ţinuturi mai îndepărtate, care s-au rugat pentru odihna sufletului Preasfinţitului Părinte Ioan . Dintre personalităţile participante la slujba înmormântării amintim pe : I. Hava , primarul oraşului Alba-Iulia, Ştefan Seremi, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Deputatul PNL de Bihor, Cornel Popa , Traian Abrudan , subprefect al judeţului Bihor, etc .

După slujba înmormântării a luat cuvântul Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care a creionat pe scurt chipul duhovnicesc al adormitului întru Domnul episcopul Ioan: “Ştiam că Preasfinţitul Ioan Mihălţan în ultima vreme era foarte suferind. Înaltpresfinţitul Andrei mă ţinea la curent telefonic, cu starea sănătăţii Sale, din ce în ce mai precară, şi într-un fel m-a anunţat că i se apropie sfârşitul. Şi totuşi, când am aflat că şi-a dat duhul şi că a trecut în lumea de dincolo, am simţit o ruptură în sufletul meu, deşi, repet , eram pregătit pentru această despărţire. ( …) Aşa se face că am căzut în genunchi şi m-am rugat pentru sufletul său, aşa cum şi eu l-am rugat să se roage de acolo din ceruri pentru sufletul meu. Pentru că ,dragii mei, deşi moartea este despărţirea prin excelenţă, ea se împlineşte prin comuniunea rugăciunii.(…) L-am cunoscut aici pe Preasfinţitul Ioan pe când era părintele Ioan Mihălţan , profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu şi apoi după ce a devenit arhiereu vicar şi episcop la Oradea şi profesor la Facultatea de Teologie din Cluj. Venea obosindu-se de la Oradea făcând naveta până la Cluj numai ca să-şi predea cursul şi apoi să se întoarcă. Aşa că ne-am cunoscut şi apropiat sufleteşte şi aşa am rămas până la moarte. Am fost la Oradea şi l-am văzut când era foarte suferind şi foarte căzut. Am stat de vorbă îndelung şi am discutat de o posibilă retragere ca să nu se îmbolnăvească mai rău din cauza serviciului ceea ce a şi făcut. Dar suferinţa fizică a continuat pentru că a fost necruţătoare la vârsta lui la care s-au adaugat şi suferinţe morale nedorite şi pentru care regretăm . Aşa încât eu mă despart, un fel de a zice, de Preasfinţitul Ioan cu sentimentul că nu este o adevărată despărţire şi cu sentimentul că sufletul său merge împreună cu drepţii în faţa Dreptului Judecător. Pentru că a fost omul care a învăţat Evanghelia cea adevărată în calitate de Dascăl şi a păstorit credincioşii în calitate de Păstor şi a luat în serios Arhieria , pentru că Arhiereu nu înseamnă Domnie, ci în primul rând Slujire şi Smerenie şi Ascultare ! Arhieria adevărată se face pe brânci , nu de pe Tron, iar el a înţeles acest lucru. De câte ori l-am văzut în Oradea cu diferite prilejuri îmi povestea despre greutăţile pastoraţiei, care atârnă greu pe umerii oricărui Arhiereu conştient de misiunea lui. De aceea dragii mei am venit aici împreună cu Înaltpreasfinţitul Andrei , care i-a purtat de grijă până în ultima clipă; şi vreau ca în numele meu şi al nostru, să mulţumesc familiei , nepotului său, părintelui Mihălţan Vasile, pentru că l-a îngrijit cu devotement şi ,de asemenea, personalului care l-a îngrijit până la ultima suflare . Le mulţumim din toată inima pentru ce au făcut , că l-au mângâiat pe acest om în starea lui de suferinţă, deopotrivă fizică şi morală. Îi mulţumesc Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei, care , iată de la distanţă mare, a venit să ne împărtăşească mâhnirea , dar şi bucuria de a sluji împreună la căpătâiul fratelui nostru, Părintele Episcop Ioan Mihălţan. De asemenea le mulţumesc şi celorlalţi arhierei, care sunt de faţă şi pe care îi cunoaşteţi. Suntem împreună cu Preasfinţia Ta , Preasfinţite Părinte Ioan şi vom rămâne împreună prin rugăciunile noastre, aşa cum şi Preasfinţia Ta vei rămâne între noi , prin aceleaşi rugăciuni! Undeva la poarta cerului rugăciunile noastre se vor întâlni, dacă nu cumva s-au şi întâlnit! Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul şi să-l fericească în ceata drepţilor şi nu ne uita nici pe noi cei care rămânem cu toate poverile noastre dar şi cu luminoasa Ta amintire! Amin!”

După cuvântul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu , Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, a evocat personalitatea duhovnicească a Preasfinţitului Ioan şi a prezentat elemente biografice din viaţa şi activitatea De asemenea, Înalpreasfinţitul Andrei a dat citire Testamentului Preasfinţitului Ioan Mihălţan întocmit la 10 mai 1999, Testament prin care Preasfinţitul Ioan îşi cerea iertare de la Dumnezeu şi de la toţi cei pe care i-a cunoscut în timpul vieţii. De asemenea şi-a exprimat dorinţa ca îndată după momentul trecerii la cele veşnice să fie prohodit după o noapte de priveghere la Oradea şi apoi să fie dus şi aşezat în biserica din Ohaba, unde după o altă noapte de priveghere, să se săvârşescă Sfânta Liturghie şi apoi să fie coborât în mormânt. Din păcate nu toate aceste dorinţe ale Preasfinţitului Ioan au putut fi îndeplinite.

După citirea Testamentului Înaltpreasfinţitul Andrei a dat citire mesajului transmis de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în care se spune că Preasfinţitul Ioan rămâne în amintirea fiilor săi duhovniceşti “o prezenţă luminoasă, un ierarh vrednic al Bisericii noastre strămoşeşti, care a înmulţit talanţii dăruiţi de Dumnezeu făcându-i roditori din plin pe tărâm pastoral şi academic; ierarhii Bisericii Ortodoxe Române l-au preţuit ca pe un adevărat părinte duhovnicesc “.

Arhiepiscopul Andrei a dat citire şi altor mesaje venite din partea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, a Înaltpreasfinţitului Serafim , Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, a Consilierului de Stat Stelian Gomboş, etc.

După citirea mesajelor în dangătul clopotelor sicriul cu trupul neînsufleţit al Preasfinţitului Ioan a fost purtat pe umeri de mai mulţi preoţi şi s-a înconjurat biserica, după care trupul Preasfinţitului Ioan a fost aşezat în mormânt spre odihnă până la învierea cea de obşte. După aşezarea sicriului în mormânt, conform dorinţei Preasfinţitului Ioan s-a cântat Imnul Dragostei creştine (I Corinteni 13, 1-8).

Deşi Preasfinţitul Ioan a depăşit “vârsta psalmistului” (80 de ani), durerea despărţirii a fost copleşitoare pentru toţi cei prezenţi, care l-au cunoscut îndeaproape, l-au iubit şi preţuit. Preasfinţitul Ioan a fost plâns de membrii familiei, de ierarhi , preoţi şi credincioşi. Cu greu se poate uita faptul că Episcopul Ioan a fost un om cu credinţă nefăţarnică, un Slujitor al Bisericii, care şi-a luat în serios slujirea preoţească şi arhierească. Dacă până acum Preasfinţitul Ioan a stat de vorbă cu credincioşii, de acum înainte va sta de vorbă cu sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, a căror pildă a încercat să o urmeze zi de zi. Unul dintre înalţii ierarhi care au participat la slujba înmormântării, îmi mărturisea că “am pierdut un chip de ierarh, de arhiereu, pe cale de dispariţie din Sfântul Sinod”.

Când dangătul clopotelor a încetat şi credincioşii se îndreptau în pace sufletească spre tradiţionala agapă creştinească, i-am solicitat Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei, în exclusivitate pentru cotidianul Crişana, o creionare a chipului duhovnicesc a blândului arhiereu trecut de curând la cele veşnice: “ Era între noi o difernţă de vârstă care ne-a marcat. Era încărcat de ani şi experienţa vârstei îşi spunea cuvântul. Eu arhiereu tânăr încercam să înţeleg mai bine cum este viaţa Bisericii şi m-am bucurat de-a lungul vieţii, de-a lungul activităţii de arhierie, de protecţie, de prietenie din partea Preasfinţitului Ioan. Nu pot relata aici un moment din viaţă care m-a legat de Preasfinţitul Ioan şi nădăjduiesc şi Preasfinţia Sa de mine, pentru că aceasta constituie taina inimilor noastre şi a lui Dumnezeu, dar din acel moment, întotdeauna cînd ne-am întâlnit am avut conştiinţa că am întâlnit un om al lui Dumnezeu, un om care a reuşit în modul cel mai fericit cu putinţă să îmbine două lucruri aparent contradictorii : simplitatea sfântă a omului de la ţară şi capacitatea de a însuşii şi a mărturisi cunoştinţe teologice şi de viaţă de cea mai evidentă profunzime. Pământul şi Biserica Ortodoxă Română , suntem mai săraci , pentru că ne lipseşte un arhiereu, vlădica Ioan. Cerul este însă mai bogat prin prezenţa în împărăţia lui Dumnezeu al unui bineplăcut al Maicii Domnului şi prin această îmbogăţire a cerului şi pământul este mai bogat. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii pe vlădica Ioan şi să nu uite acolo în împărţia cerurilor să se roage pentru noi arhiereii , preoţii, poporul lui Dumnezeu, rămaşi încă în valea plângerii acestei lumi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Cu aceste simţăminte exprimate de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan, îl rugăm şi noi pe Marele Arhiereu, Iisus Hristos, să-i facă odihnă veşnică bunului nostru Părinte Ioan ,Episcopul Oradiei, Bihorului şi Sălajului. Veşnică să-i fie pomenirea!

Reportaj realizat de Preot Ion Alexandru Mizgan

Catolicismul şi educaţia antinaţională în Ardeal

“Din ziua în care catolicii s-au făcut complicii unei acţiuni îndreptate contra neamului românesc, ei au pierdut orice drept la simpatiile noastre; ei ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu cei fără de lege” Mihai Eminescu, (în ziarul Timpul din 1883 – L.R. 1936, p. 65).

Am început acest articol fără a dori să supăr pe cineva, ci din dorinţa de a arăta care este adevărul despre rostul cultural şi spiritual al misionarismului catolicizant printre românii din Ardeal în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic. Autim afirmaţii pornite din cercurile istoricilor greco-catolici care susţin că „ierarhii uniţi au militat pentru o viaţă culturală şi spirituală care a dus la luminarea poporului român”. Să vedem dar, cum au decurs lucrurile şi ce interese au stat în spatele acestei „dezvoltări culturale şi spirituale” a ortodocşilor din Aedeal.

Prozelitism prin şcoală

După cucerirea Ardealului de către habsburgi, s-a încercat trecerea în masă a românilor ardeleni la catolicism. Pentru aceasta s-a apelat la metode de constrângere politice, economice, juridice, militare etc. Una dintre metodele de „încreştinare” a ortodocşilor din Ardeal era şcoala şi cartea religioasă. Aşadar, şcolile Bisericii Ortodoxe existente înainte de 1700 în Transilvania şi Banat au încercat să le înlocuiască cu şcoli patronate de noua Biserică întemeiată de habsburgi, unită cu Roma. În aceste şcoli, de cele mai multe ori, predarea se făcea în limba maghiară, latină şi germană. În satele unde românii nu-şi dădeau copiii la astfel de şcoli, se accepta şi predare în limba română până când copiii învăţau noua limbă străină. Printre materiile obligatorii în şcolile confesionale catolice erau religia catolică şi istoria Ungariei. Unul dintre oamenii de încredere ai împăratului Iosif al II-lea era episcopul unit, Samuil Vulcan. Acest episcop îşi dădea toată silinşa pentru susţinerea prozelitismului catolic în Ardeal spunând că „românilor trebuie să li se facă şcoli pentru că au trăit destul în întuneric în şcolile ortodoxe”. Pentru „promovarea culturii” printre românii ortodocşi, episcopul unit a cerut Cancelariei Ungare, la 11 noiembrie 1808, următoarele: „Satele mai mici să fie afiliate satelor mai mari... să-şi ţină popă (catolic- n.n.), să se îngrijească de şcoalele primare şi de învăţători cultivaţi în şcoale. De inspectori şcolari să se angajeze dintre uniţi. Tinerilor să li se ceară la cununie cunoştinţe religioase şi până vor ajunge să aibă dascăli şi şcoli ortodoxe să fie obligaţi a frecventa şcoalele catolice unde să asculte instrucţia religioasă... În eparhiile Sibiu, Arad, Timişoara şi Vârşeţ să se numească episcopi, protoăopi şi inspecrori şcolari numai români căci cei sârbi sunt refractari faţă de unire”. Samuil Vulcan, îi asigură pe cancelarii maghiari că dacă vor fi revolte din partea ortodocşilor se va folosi de faptul că „şi eu sunt român ca şi ei şi aceştia vor asculta de vorbele mele”. După mai multe insistenţe, vlădicul catolic, primeşte aviz favorabil. În felul acesta, ortodocşii studiind în şcolile promovate de catolici şi nemaiavând, în multe cazuri, nici dreptul de a mai avea preot ortodox în sate, bisericile fiindu-le luate de uniţi, puteau fi mai uşor atraşi către catolicism şi implicit, odată cu aceasta, spre maghiarizare (vezi Şt. Lupşa, „IBR din Bihor”, Oradea 1935, vol 1).

Şcolile din Ardeal

Un lucru despre care prea puţin se vorbeşte este acela că şcolile confesionale ortodoxe au existat cu mult înainte de şcolile confesionale greco-catolice din Blaj. Exemplificăm în cele ce urmează două dintre acestea, cele din Braşov şi Făgăraş. În 1495 se cunoaşte existenţa unei şcoli româneşti ortodoxe la Braşov. Această şcoală a fost în strânsă legătură cu tipografia diaconului Coresi. În 1597, protopopul Mihai din Braşov, „unul dintre oamenii cu vază bună înaintea domnului Mihai Viteazul” a reuşit să procure mijloacele necesare pentru a construi o nouă şcoală românească din piatră.

În 3 aprilie 1657 a fost emis un regulament de funcţionare a şcolilor confesionale ortodoxe din Ţara Făgăraşului, prin care se impunea dascălilor acestor şcoli să fie bine pregătiţi „să cunoască scrisul şi cetitul românesc, precum şi catehismul şi cântările ortodoxe”. Acest document s-a păstrat până în zilele noastre şi existenţa lui dovedeşte că la acea dată deja existau şcoli confesionale ortodoxe (vezi I. Lupaş, „Opera culturală a BOR în viaţa poprului român”, Cluj 1933).

Şcoli săteşti ortodoxe ca cele din Braşov şi Făgăraş au existat în toate ţinuturile Ardealului înainte de ocupaţia habsburgică. Aceste şcoli nu au putut fi desfiinţate în totalitate de către vlădicii uniţi, iar în noile şcoli greco-catolice erau puţini elevi (unele dintre ele aveau doar doi elevi). Sinoadele Bisericii Greco-Catolice de la Blaj din 1728 şi 1732 au luat măsuri de popularizare a şcolilor confesionale catolice, măsuri prin care protopopii sau preoţii uniţi erau ameninţaţi cu amenda de 24 florini, iar mirenii cu 12 florini, dacă îşi vor înscrie copiii la şcolile ortodoxe (I.M. Moldovan, „Acte sinodale ale Bisericii Române din Alba Iulia şi Făgăraş”, tom. 1, Blaj 1869).

Se observă că ortodocşii au avut şcoli confesionale şi după 1700. într-un raport al generalului Bucow către împărăteasa Maria Tereza, în 1761 acesta declară că a găsit în Ardeal 2858 de preoţi ortodocşi şi 2719 dascăli ortodocşi. Oadtă cu distrugerea mănăstirilor şi şcolilor ortodoxe, s-au distrus şi cărţile din bibliotecile acestora (D. Stăniloae, „Uniatismul în Transilvania”, Bucureşti 1973, p. 180-188). Cu toate că Biserica Ortodoxă se afla sub prigoană în timp ce Biserica Greco-Catolică era fovorizată politic şi economic de către habsburgi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, în Transilvania funcţionau 1500 şcoli primare ortodoxe. De menţionat că în şccolile ortodoxe, în toată perioada lor de funcţionare, predarea se făcea în limba română, iar germana, latina şi maghiara, în unele dintre acestea, erau doar materii facultative.

Cultură antinaţionalistă

Odată cu sabotarea şcolilor ortodoxe au fost sabotate şi cărţile. Istoricul Nicolae Iorga menţionează în nenumărate rânduri, în tratatele sale istorice, cum cărţile ortodoxe existente în Ardeal erau interzise de oficialităţile austro-ungare, la cererea ierarhilor uniţi, atât în şcoli, cât şi în biserici, fiind înlocuite cu cărţi de cult şi învăţătură catolice tipărite la Blaj şi Budapesta (vezi N. Iorga, „IBR”, vol. 2, Bucureşti 1930). Asupra acestui aspect vom reveni cu detalii într-un alt articol.

În ceea ce priveşte şcolile confesionale greco-catolice, multe dintre acestea au fost făcute din ordinul împărătesei Maria Tereza pentru ca noile generaţii să fie educate în spiritul catolic astfel încât după câteva generaţii, românii să devină susţinători fideli ai Curţii Regale. Între românii rîmaşi ortodocşi nu a reuşit să-şi atingă scopul. În schimb, a reuşit aceasta prin şcolile confesionale greco-catolice, cum a fost şi cea de la Gherla. În 1882, clerici şi mireni uniţi din eparhia Gherlei îi prezentase episcopului lor, dr. Ioan Szabo, un memoriu în care se spunea: „... Apoi învăţământul elementar în Biserica Greco-Orientală (ortodoxă- n.n.) deşi sunt încă multe defecte de suplinit, peste tot luând, stă mai bine decât Biserica Unită, în care mergem retrograd...”. În acelaşi memoriu se cerea episcopului Szabo să nu se mai predea în latină şi maghiară deoarece copiii lor nu stăpânesc bine aceste „limbi streine”. Memoriul respectiv a apărut şi în publicaţia grco-catolică „Observatorul” de la Sibiu, a lui Gh. Bariţ, în 1882. În replica la memoriul sus menţionat, ierarhia unită a spus la acea vreme, că cei 1251 de semnatari sunt „răzvrătiţi”, „inculţi” şi „duşmani ai Bisericii Unite”.

Referitor la acest aspect, istoricul dr. Gheorghe Ciuhandu, în 1939 spunea: „Stăpânirea ungurească pricepea de minune, să utilizeze această slăbiciune congenitală a Bisericii Unite, înălţându-i pe trădători. Aşa ajunse la 1883, episcopul Ioan Szabo de Gherla să fie decorat cu Marea Cruce a ordinului Francisc-Iosefin. Ministrul maghiar de atunci, Trefort Agoston, îl lăuda pe episcopul trădător de neam pentru că în cei cinci ani de episcopat a ştiut să lucreze cu bun succes în contra daco-româniştilor şi a ştiut să împace nafura românilor cu catolicismul, înfăţişându-l totodată, ca model pentru ceilalţi episcopi români... Câtă distanţă, Doamne, între laudele cu profesiune şi chiar fără de ruşine, la adresa şcoalelor uniete, şi între rezultatele lor practice în viaţa de obşte a poporului nostru!” (vezi Gh. Ciuhandu, „Uniaţia şi analfabetismul în eparhia Gherlei”, Arad 1939).

La fel au stat lucrurile şi în alte părţi din Ardeal. Spre exemplu, la seminarul preoţesc unit din Oradea Mare, istoricul N. Iorga spunea că a întâlnit elevi care vorbeau o românească stâlcită, iar predarea se făcea în limba maghiară... Aşa se explică cum corifeii „Şcolii Ardelene” marii cărturari catolici Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii, când şi-au dat seama că Biserica lor este deznaţionalizatore s-au împotrivit, motiv pentru care au fost prigoniţi de către ierarhia unită. Văzând înşelarea în care se afla poporul greco-catolic, Petru Maior, în cartea sa, „Pocanonul”, spunea: „O, de ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi teologi, cari numai cu autentie, cu ţiful şi cu vâlva ce o au în haine şi în locul locaşului său, vreau să învingă pe toţi; De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din Soboare şi din istoria cea veche a Besearecii asupra părerilor lor, îndată eşti schismatic, şi mai rău decât ereticii... Romei, încă din vremurile ceale de demult, începuse a-i răsări coarnele!” (N. Iorga, op. cit., p. 195).

Obs: în tot acest articol s-au folosit cărţi vechi, înainte de 1948, pentru a nu putea fi vreo suspiciune cum că aceste informaţii ar fi suferit vreo modificare în perioada comunistă.

ierom. Eftimie Mitra

Raspunsul ortodocsilor din Valanii de Beius, jud. Bihor, la diversiunile aparute in presa locala.

Comunicat de presă

Vechea poveste
Datorita unor diversiuni aparute in Jurnalul Bihorean precum si in alte ziare locale, referitor la evenimentele petrecute joi 20 martie 2008 în satul nostru ne simtim datori a ne exprima opinia noastră reală. Am observat că liderii greco-catolici încearca să pozeze în faţa opiniei publice drept victime, lăsând impresia ca sunt „nedreptăţiţi” sau „marginalizati” etc. Făcând declaraţii ca: „Biserica Ortodoxă se crede mai presus de lege” şi „nu acceptă slujire alternativă” dând impresia ca ei sunt cei buni şi nedreptăţiţi, iar ortodocşii sunt răi şi fac abuzuri.

O chestiune juridică
Preotii prezenţi joi în satul nostru au explicat unele aspecte juridice legate de sentinţa „definitivă şi irevocabilă” pe care o flutură intr-una presa prezentă la faţa locului, dar nici un ziar nu a prezentat răspunsul nostru referitor la acest lucru. În dispozitivul sentinţei se specifică retrocedarea unor imobile reprezentând mai multe terenuri. Unul dintre aceste terenuri este tocmai cel de sub biserica noastră. În această sentinţă nu se specifică nimic despre lăcaşul de cult deoarece în legea 247 din 12.07.2005 (legea retrocedărilor) se spune că: „Regimul juridic al imobilelor care au destinaţia ca lăcaş de cult, va fi reglementat printr-o lege specială” care, până la data pronunţării sentinţei nu era dată. Un alt aspect pe care presa a ezitat sa il mentioneze este cererea noastră către executorul judecătoresc Beiuşan Gheorghe de a ne prezenta un document de evacuare a noastră din lăcaşul de cult. Nu am văzut până în prezent nici un ordin de evacuare din biserică a credincioşilor ortodocşi. Cu toate că în sentinţa irevocabilă şi definitivă nu se specifică despre nici o clădire, ci doar de terenuri, în documentul emis de executorul judecătoresc se spune „punerea în posesia Episcopiei Greco-Catolice de Oradea a terenurilor, casa parohială şi biserica”. Desigur că interesul domnului Gheorghe Beiuşanul este să îndeplinească doleanţele celor ce îl plătesc (10% din valoarea bisericii), dar interesul nostru este să păstrăm ce ne-au lăsat străbunii noştrii. Dacă in urmă cu 300 de ani ni se luau bisericile cu tunul şi „bunele” intenţii ale Mariei Tereza, iată, azi, în Postul Paştilor se încearcă acelaşi lucru cu jurişti, jandarmi şi executori judecătoreşti plătiţi pentru a-şi face „datoria”.

De luat aminte
În cadrul întâlnirii dintre preoţii celor două comunităţi, răspunsul greco-catolicilor a fost: „Vă luăm biserica, chiar dacă acceptaţi slujirea alternativă”. Prin această „slujire alternativă” şi „împreună slujire” se urmăreşte un subtil prozelitism şi crearea confuziei dintre culte. Propunerea noastră este ca fiecare cult să îşi aibă biserica sa. În prezent greco-catolicii din satul nostru au o capelă care le este suficientă ţinând seama de numărul de credincioşi (cf. ultimului recensământ: ortodocşi: 268 şi catolici: 34 - în scădere), iar dacă vor dori să aibă o biserică mai mare îi vom ajuta să o construiască. Actuala biserică din sat am întreţinut-o şi îngrijit-o. Dacă în 1948 era într-o stare degradată, azi e o bijuterie şi aceasta nu datorită meşterilor germani sau italieni şi nici Episcopiei Greco- Catolice care în timpul ocupaţiei austro-ungare s-a pus stăpână peste ea, ci datorită nouă a sătenilor. Astfel, azi nu ar mai fi rămas din ea decât nişte ruine.
Afirmaţiile din presă cum că biserica noastră ar fi fost construită pe cheltuiala Episcopiei Greco- Catolice de Oradea cu meşteri din Italia e de-a dreptul ridicolă. Cele mai multe biserici din Ardeal, în timpul ocupaţiei austro-ungare au fost făcute cu palmele iobagilor care erau sclavi pe moşiile episcopilor catolici. Episcopii catolici ne exploatau şi nu ne finanţau. Biserica din Vălani nu e nici a unei episcopii catolice sau ortodoxe, ci a sătenilor, ca urmaş de drept a străbunilor care au făcut-o. Mulţumim preoţilor care au răspuns chemării noastre de a fi alături de noi în momentele grele prin care am trecut.

„Bunele” intenţii
Neînţelegerile iscate în satul nostru nu au la bază temei logic şi moral, ci ambiţiile şi interesele Episcopiei Greco-Catolice de Oradea de a pune ,mâna pe biserică, plină azi de credincioşii ortodocşi. Cu toate că în Vălani greco-catolicii au o capelă, suficientă ca spaţiu, în care să-şi desfăşoare activităţile religioase, reprezentantul Episcopiei Unite cu Roma, domnul Florin Jula, incită credincioşii greco-catolici din sat la scandal, promiţându-le că „tot o să-i scoatem noi afară cumva!”, afirmând totodată că „vom continua să pretindem ce ne-a aparţinut şi, mai devreme sau mai târziu vom reintra pe proprietatea noastră”. Acelaşi reprezentant al Episcopiei unite cu Roma, la îndemnul episcopului greco- catolic, Virgil Bercea, a insistat pentru pătrunderea jandarmilor în forţă peste trupurile credincioşilor ortodocşi, lucru ce nu s-a întâmplat datorită autorităţilor locale. Un lucru vrem să le amintim greco-catolicilor: sumtem români şi nu vom părăsi Ortodoxia.

pr. paroh Dorin Buda
împreună cu credincioşii din sat

In data de 6 ianuarie 2008 P.S. Sofronie Drincec episcopul ortodox al Oradei a savarsit impreuna cu omologul sau greco-catolic, Virgil Bercea, slujba Aghiasmei Mari pe malul Crisului Repede unde la sfarsit au aruncat o cruce in apa in semn de prietenie. Amanunte despre acest eveniment puteti gasi in presa locala din 7 ianuarie 2008, din articolele de mai jos precum si din alte articole, fotografii si filmulete legate de acest subiect pe care le puteti gasi pe internet.
In acest scop vizionati si link-ul:
http://video.bihon.ro/members.bihon1/flv-Au%20sfintit%20Crisul%20Repede_flv.flv/viewer.html

O faptă minunată de pe vremea Domnitorului Mihai Viteazu

Când Mihai-Vodă, domnul Ungro-Vlahiei, 1-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun, numit Bălgrad, şi a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţă latinească, nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţă dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu". Dar ei voiau să-şi dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediţi, altfel vă voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor". Iar. ei i-au spus: „Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi". El le-a zis: „În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc". Ei au strigat cu toţii într-un glas: „Bine, bine, să fie aşa!". Şi, a doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumânări şi candele. Şi, ajungând la locul pregătit, au săvârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar deoparte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. După care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile pe amândouă părţi ale vaselor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile, le-au pecetluit şi au plecat. în fiecare zi, domni­torul cu episcopul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii, se rugau, postind. Tot aşa au făcut şi latinii. Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: „Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotărâtă. Să mergem la biserică şi, desfăcând peceţile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine". Domnitorul, deci, chemându-i pe toţi, precum 1-a sfătuit episcopul, a mers la biserică şi, deschizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfânta Treime slăvit şi preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tău şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă acum şi pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tăi de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea numelui Tău sfânt şi pentru întărirea credinţei noastre, care este adevărata credinţă în Tine, arată întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toţi că numai în biserica Ta grecească şi sobornicească de la Răsărit se află credinţa cea adevărată şi harul cel adevărat al Sfântului Duh. Căci Tu eşti Singurul Care pe toate le binecuvântezi şi le sfinţeşti, Dumnezeul nostru, şi slavă Ţie Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!". Ridicându-se şi cântând: „Doamne, Lumina mea şi Mântuitorul meu, de cine să mă tem" - a rupt pecetea vasului cu apă sfinţită şi, uitându-se la ea, a găsit-o mai curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care strigat, zicând: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai aplecat urechea la rugăciunile noastre, mărire Ţie, Care slăveşti Biserica Ta, slavă Ţie, Care întăreşti cu slavă credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre". Şi a zis către toţi: „Veniţi să vedeţi cum a stat această apă atâtea zile, rămânând nestricată datorită harului Sfântului Duh, şi încredinţaţi-vă că adevărată este credinţa noastră ortodoxă". Iar latinii, rugându-se şi făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au destupat, toată biserica s-a împlut de duhoare, că s-au înspăimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: „Adevărată este credinţa grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa". Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a făcut un mare ospăţ pentru întregul oraş şi pentru toată oastea sa. Toţi locuitorii ţării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroşi să zidească biserica şi să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraş, ca nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, să fie dărâmată, ci lângă oraş, aproape de zidul cetăţii, într-un loc frumos) şi, după ce a zidit-o, a închinat-o »...« şi a mutat episcopia acolo (căci episcopii locuiseră până atunci în alt loc), unde se află şi astăzi, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blând, virtuos şi sfânt, care, trăind acolo în mare sfinţenie, s-a învrednicit să capete harul facerii de minuni. După ce a murit, trupul lui a rămas şi până astăzi neputrezit şi bine mirositor, făcând multe minuni pentru cei ce vin cu credinţă la racla lui, întru slăvirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată mărirea, cinstirea şi închinarea, dimpreună cu Tatăl Lui Cel fără de început şi cu Preasfântul, preabunul, de viaţă dătătorul Duh Sfânt al Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Şi cele scrise aici le-am citit într-un letopiseţ muntenesc şi le-am auzit de la mulţi oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări.

(Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 54-57)

Ce ascund ecumenistii- diferente intre catolicism si ortodoxie

Cateva aspecte pe care ierarhii si preotii ecumenisti le ascund sunt diferentele intre catolicism si ortodoxie. Care sunt acestea:

1. filioque: Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)

2. suprematia papala: Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru!

3. infaibilitatea papala: Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Ortodoxa

4. purgatoriul: Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.

5. azimile: Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii

6. imaculata conceptie: Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.

7. substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri

8. celibatul preotilor: Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie

9. indulgente papale: Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune

10. mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.

Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana

Fragment din "Ne vorbeste parintele Cleopa", vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996

---

Alte diferente minore:

• Adormirea Maicii Domnului: catolicii zic ca Maica Domnului nu a murit si ca a fost ridicata cu trupul la cer fara a cunoaste moartea;
• contraceptia naturala: catolicii accepta metoda de contraceptie a calendarului;
• evolutia: Papa Ioan Paul al II-lea accepta evolutia (detalii);
• statuile: catolici cinstesc si statuile, se inchina si le saruta ca pe icoane;
• casatoria: la catolici taina casatoriei este administrata de miri, preotul este doar un martor. la noi preotul este cel care face taina

Ce este erezia?

Erezia este orice abatere de la dogmele lasate de catre Mantuitorul Iisus Hristos prin Sfintii Apostoli in Biserica.

Cat de grava este erezia?

Raspunsul la aceasta intrebare ni-l da tocmai Sfantul Ioan Gura de Aur care spune:

"Daca ai schimbat un punct cat de mic din moneda regala ai falsificat intreaga moneda. Asemenea e si cu credinta. Daca ai schimbat o virgula sau un cuvant din invatatura de credinta ai schimbat toata credinta".

Iar Mantuitorul Iisus Hristos spune in Evanghelie:

"Eu sunt usa. Cine nu intra prin usa ci sare pe aiurea este fur si talhar"